Confesiunile unui mort
Am citit pe net în ultimele zile povestirile unuia sau altuia referitor la evenimentele de acum 20 de ani. Iată şi povestea mea:
Am fost în armată. TR-ist la UM 0865 din Câmpina. Da, la Securitate. Era de fapt o unitate de Transmisiuni, acesta fiind motivul pentru care ţinea de Securitate. Avantaje? Aveam mâncare acceptabilă, aveam uniformă nouă, bocanci noi, condiţii generale mai bune decât colegii de la Radna, de exemplu. Dezavantaje? În prima mea zi a trebuit să dau declaraţii în faţa „Păianjenului”, aşa îi ziceam CI-stului, era un om înalt, foarte slab şi cu membrele lungi şi subţiri. Nu-i mai reţin numele. Ştiu doar, că eu fiind cu „A”, m-a dat exemplu, spunând ca nu cumva să uit să scriu despre mătuşa de la Budapesta. În rest, am învăţat MORSE, am avut o viaţă de armată normală. Asta până în 16 decembrie, când pe la ora 16.00 am avut alarmă. Spre surprinderea noastră nu am executat alarma de exerciţiu, ci ce-a dea doua, cea de intervenţie. Nu era încă a treia şi ultima, cea de război. Am primit, spre surprinderea noastră 4 încărcătoare pline cu muniţie de război. Dormeam îmbrăcaţi, nu ştiam ce se întâmplă. Ofiţerii au dispărut complet. Am rămas doar cu subofiţerii care ne conduceau la activităţile pe care le aveam de făcut. Eram o unitate de transmisiuni, remember? Am auzit câteva zvonuri legate de Timişoara. Toţi eram studenţi la TM, foarte mulţi chiar de acolo. Am vorbit şi tot vorbit ce să facem. Eram hotărâţi ca dacă vreun ofiţer ne ordonă să intervenim şi să tragem în oameni, să-l împuşcăm pe el şi după aceea mai vedem. Aşa au trecut următoarele zile, în linişte electrizantă. Fără informaţii prea multe, cu certuri, cu un coleg din alt oraş, nu mai ştiu care, zicea de huligani. Ulterior am bănuit că o fi fost spionul dintre noi. Şi aşa până în 21. Când, surpriză, au apărut ofiţerii din nou. Ne-au dus în faţa televizoarelor să-l vedem pe Ceauşescu. După ce s-a întrerupt emisiunea, ofiţerii au dispărut din nou. Noi am început să sperăm. Vorbeam de mers la Bucureşti, era mai aproape, se putea face. În 22 au apărut ofiţerii din nou, spunând că am trecut de partea Revoluţiei şi mergem să luptăm pentru libertate. Compania 1 merge la Otopeni, să apere Aeroportul de terorişti. Compania 3 TR, (adică noi) mergeam la barajul de la lacul de acumulare Paltinu. Teroriştii urmau să otrăvească apa sau să arunce în aer barajul. Nu se ştia exact. Am plecat încolo doar cu sergentul, căpitanul de pluton a rămas cu o parte a companiei la Brebu. Am primit următoarele indicaţii preţioase la ce să facem dacă vin teroriştii: „sunteţi din Timişoara, aţi văzut la video în filmele de acţiune cum se face. Aşa să faceţi şi voi.” Şi duşi am fost. Prima zi la baraj a fost sinistră. În special noaptea. Nu aveam reflectoare, nu aveam nimic, doar 4 încărcătoare pline. Eram culcaţi pe jos, ascunşi sub boscheţi sau orice alt adăpost am găsit. Aşteptam teroriştii. Au sosit la un moment dat, pe partea cealaltă a barajului se dădeau lupte grele. Sau aşa credeam cel puţin după numărul de focuri trase. După o vreme lucrurile s-au liniştit. Dimineaţa, pe lumină a apărut un bătrânel care plângea că i-am distrus casa. Teroriştii erau de fapt o umbră pe un deal, şi un soldat mai speriat a început să tragă în direcţia aceea, ceilalţi s-au luat după el. Aţi văzut Matrix? La cum distrugeau gloanţele stâlpii din beton? Aşa arăta şi casa bietului bătrân. După câteva zile am început să ne dăm seama că nu prea e nimic adevărat din povestea cu teroriştii. Au apărut tatăl meu şi cu fratele meu într-o zi cu poveşti despre cum şi ce a fost acasă la Timişoara. Au adus informaţii şi despre familiile colegilor. Ne-am mai liniştit. Apoi am auzit despre Compania 1 de la Otopeni. Am văzut camioanele cu care au fost duşi la măcel. Aţi văzut Terminator2? Cu maşinile de poliţie ciuruite de către Schwarzenegger? Aşa arătau camioanele. Sită e puţin spus. Am văzut de asemenea o încăpere plină cu căşti găurite, pline cu sânge şi nu numai. Şi îl pomenesc şi azi pe acel funcţionar din armată, care a decis să numească singura Companie TR din Unitatea 0865 Câmpina, Compania 3 şi nu Compania 1. Altfel, azi aţi fi citit „Confesiunile unui mort”.
Attila Andrasy
22/12/2009
Rate this article
Felicitari! Foarte bine scris. E nevoie de marturii impartiale ale celor care-au trait acele zile - iar articolul Dvs. exact asta face...
Ce îmi mai amintesc eu astazi... Cum am plecat în 17 decembrie de acasă şi am uitat să închidem uşa apartamentului. În faţa blocului, mama şi-a amintit. Nu ne-am întors, ce rost mai avea? Ştiam că plecăm şi mai ştiam că nu ne mai întoarcem. Un lucru pe care l-am uitat şi mi l-a amintit mama în dimineaţa asta: primise cu o zi înainte pachetul de Crăciun de la servici: două portocale. Le avea în geantă, uitase să le scoată. Stăteam în blocurile de lângă Gara de Nord şi am ieşit pe strada cu soldaţi şi tancuri. Păşeam printre băieţii nefiresc de tineri, mai tineri decât mine, şi le simţeam frica. Mama şi-a scos portocalele din geantă şi le-a dat soldaţilor care trebuiau să tragă în noi, huliganii. Seara, pe întuneric, cineva a tras totuşi. Un glonţ m-a ratat de puţin şi l-a nimerit în cap pe un coleg. A murit pe loc. Eu m-am întors totuşi acasă, iar amintirile mele de astăzi despre revoluţie sunt portocalele pe care le aşteptam luni de zile şi nu le-am primit şi sângele colegului de lângă mine, împuşcat în cap la 20 de ani. Nu avem certificate de revoluţionar.