Culoarea prostiei
Am considerat că prostia politică mioritică are totuşi nişte limite. Iată că viaţa ne demonstrează că sunt doar două lucruri infinite în această lume. Universul şi prostia. Cu toate că oamenii de ştiinţă încă nu s-au lămurit cu primul. Credeam că am terminat cu subiectul Prostănacul, mă pregăteam să mai scriu o singură dată despre el, un fel de ştire monosilabică după congresul comuniştilor după ce l-au mâncat de viu. Iată că nu ne lasă în pace şi în continuare face pe prostul cu un succes fantastic. I s-a alăturat inclusiv „Mihaela, dragostea mea”, că doar aşa e frumos, să stai alături de partenerul de-o viaţă, la bine, la rău, la prostie. Vorbesc, în mod evident, despre povestea cu flacăra violet. Adică Prostănacul nu e prost, a fost atacat energetic. La dezbatere nu era prost pregătit, era blestemat. Nu s-a dus la Vântu, l-au vrăjit să o facă. Harry Potter pe faţă. Parcă i s-a aplicat, pe rând, câte un „Impedimenta!”, „Confundus!” şi „Imperio!”. Şi nimeni nu i-a aplicat un „Finite Incantatem!”, aşteaptă cuminte congresul sus menţionat, unde după nişte „Crucio!” de la Ponta, Mitrea şi Bombonel va veni şi „Avada Kedavra!” lui Iliescu.
Attila Andrasy
21/01/2010
Rate this article
Doar o variantă alternativă: Prostănacul nu era el însuşi în toate aceste ipostaze enumerate de tine. El era în cufăr cu Moody şi altcineva îi ţinea locul. Cum? Cu Polyjuice Potion, obviously!